Anatomia unei misfuncționalități energetice: Mitul „Exportului ieftin și importului scump” pe relația România – Bulgaria

O analiză tehnico-economică asupra dinamicii transfrontaliere, capacităților de bandă, economiei stocării și atractivității de investiție de la zero.

România – Bulgaria: de ce energia ieftină de la prânz poate deveni energie scumpă seara

Ce se ascunde în spatele poveștii despre „exportăm ieftin și importăm scump” și unde este, de fapt, problema sistemului energetic românesc

1. Povestea sună simplu. Sistemul energetic nu este.

În spațiul public românesc apare periodic aceeași poveste: România produce energie fotovoltaică ieftină în timpul zilei, o exportă către Bulgaria, iar câteva ore mai târziu, când soarele apune și consumul rămâne ridicat, cumpără energie scumpă înapoi.

La prima vedere, pare absurd.

Și, dacă alegem două ore convenabile dintr-o zi convenabilă, putem chiar să obținem exact această imagine. Problema este că piața de energie electrică nu funcționează ca un schimb direct între două țări. Nu există o conductă imaginară prin care „energia românească ieftină” pleacă în Bulgaria la prânz și se întoarce, cu adaos comercial, seara. România și Bulgaria sunt conectate la piața europeană cuplată. Ofertele producătorilor și cumpărătorilor sunt corelate, iar capacitatea disponibilă pe interconexiuni este alocată împreună cu energia. Dacă într-o zonă energia este mai ieftină, iar în cealaltă mai scumpă, fluxul comercial tinde să meargă spre zona cu preț mai mare, în limita capacității de interconectare și a constrângerilor rețelei.

Așadar, fenomenul există.

Dar explicația „Bulgaria ne cumpără ieftin și ne vinde scump” este mult prea simplă. Și mai este ceva: cifrele anuale recente chiar ne obligă să fim atenți. În 2024, România a exportat fizic către Bulgaria aproximativ 3,165 TWh și a importat 2,318 TWh. Rezultatul a fost un export net de aproximativ 847 GWh. În 2025, situația s-a inversat. România a exportat 2,615 TWh și a importat 2,946 TWh. Bulgaria a avut astfel un avantaj net de aproximativ 331 GWh în schimburile fizice cu România. Cu alte cuvinte, chiar premisa de la care pornește o parte din discursul public trebuie tratată cu grijă.

Nu avem o singură poveste. Avem un sistem care își schimbă direcția fluxurilor în funcție de producție, consum, prețuri și disponibilitatea rețelei.

2. „Exportăm ieftin, importăm scump” poate fi adevărat într-o zi. Dar nu spune toată povestea.

Aici apare una dintre cele mai mari confuzii. Energia electrică nu poate fi evaluată doar după cantitatea anuală. Contează enorm ora la care este produsă și ora la care este consumată. Un MWh produs la ora 13:00, într-o zi cu soare puternic și producție fotovoltaică mare, nu are aceeași valoare economică precum un MWh disponibil la ora 20:00, când producția solară a dispărut, iar consumul poate fi încă ridicat.

Este aceeași unitate fizică de energie. Economic, însă, sunt două produse foarte diferite. De aici apare fenomenul care pare paradoxal pentru public: poți exporta energie la un preț foarte mic la prânz și, câteva ore mai târziu, să imporți energie la un preț mult mai mare. Nu este nevoie ca cineva să fi făcut o „schemă”. Este suficient să existe producție solară abundentă la prânz, capacitate limitată de stocare și o cerere mare după apus.

În sud-estul Europei au existat în ultimii ani numeroase episoade de prețuri foarte ridicate seara, în timp ce în orele de producție solară abundentă prețurile au coborât puternic. Lipsa flexibilității locale și limitările rețelelor pot accentua diferențele dintre aceste intervale. Aici este, de fapt, problema României. Nu faptul că exportă. Ci faptul că uneori nu poate muta suficient de multă energie din orele în care este abundentă în orele în care devine valoroasă.

3. România are energie. Îi lipsește încă o parte din flexibilitate.

România nu pornește de la zero. La sfârșitul lui 2025, puterea instalată brută în Sistemul Energetic Național ajunsese la aproximativ 19,4 GW. Capacitatea fotovoltaică depășise 3 GW, iar ritmul de dezvoltare al acestei tehnologii a fost unul dintre cele mai rapide din sectorul energetic românesc. Problema apare atunci când ne uităm la profilul acestei producții. Soarele produce mult atunci când cererea nu este neapărat la maxim. Seara, când oamenii ajung acasă, cresc consumurile, industria încă funcționează, iar fotovoltaicul cade rapid spre zero.

O centrală nucleară nu rezolvă această problemă. Cernavodă este extrem de importantă pentru producția de bază, dar nu este o baterie. În 2025, cele două unități operaționale de la Cernavodă au produs brut aproximativ 11 TWh și au livrat în SEN peste 10 TWh. Gazul poate asigura flexibilitate, dar vine cu un cost și cu expunere la prețul combustibilului și al certificatelor de carbon. Hidrocentralele pot ajuta foarte mult, dar depind de disponibilitatea apei și de regimul hidrologic. Iar stocarea este încă mică în raport cu ceea ce ar avea nevoie un sistem cu tot mai multă producție solară.

La începutul lui 2026, Transelectrica raporta aproximativ 494 MW de capacitate de stocare, cu o capacitate energetică de aproximativ 914 MWh. Asta este partea care lipsește din fotografia simplificată „România produce energie multă”. Da, produce. Întrebarea este: o poate livra exact atunci când avem nevoie de ea?

4. Bulgaria nu are o „superbaterie”. Are însă o infrastructură diferită.

Aici trebuie făcută o precizare importantă. Complexul Belmeken–Chaira este deseori prezentat în discuțiile despre energia Bulgariei ca un fel de uriașă baterie hidraulică. Ideea este corectă în principiu, dar realitatea tehnică este ceva mai complicată. Centrala Chaira are o capacitate de generare de 864 MW și o capacitate de pompare de aproximativ 788 MW. Rezervorul superior este Belmeken, iar instalația face parte din sistemul bulgar de acumulare prin pompaj. Numai că Chaira a avut probleme tehnice serioase în ultimii ani și nu a fost disponibilă la capacitate normală. Bulgaria lucrează în prezent la restaurarea instalației, inclusiv prin colaborarea cu Toshiba. Deci nu putem spune simplu: „Bulgarii au bateria de 864 MW și noi nu”. Mai corect este:

Bulgaria are o infrastructură hidroelectrică de mare flexibilitate, construită cu mult înainte ca problema fotovoltaicului să devină atât de importantă. Asta contează.

Și mai contează ceva: Bulgaria are două reactoare nucleare operaționale la Kozloduy, cu aproximativ 2 GW instalați. Energia nucleară reprezintă o parte foarte importantă din producția de electricitate a țării. În 2025, Bulgaria a produs aproximativ 39,6 TWh de electricitate, dintre care circa 15,4 TWh au provenit din nuclear. Producția solară a ajuns la aproximativ 6,3 TWh, hidro la aproape 2,9 TWh, iar cărbunele a rămas o componentă importantă a sistemului. Avantajul Bulgariei nu este, prin urmare, o singură centrală. Este combinația dintre nuclear, hidro, cărbune, solar și infrastructura de flexibilitate existentă.

5. Și atunci de ce vedem fluxuri România → Bulgaria la prânz și Bulgaria → România în alte ore?

Pentru că exact așa poate funcționa o piață regională. Să presupunem o zi de vară. La ora 13:00, în România producția fotovoltaică este foarte mare. Cererea este mai mică decât producția disponibilă din toate sursele. Prețul poate coborî puternic. În Bulgaria, în același timp, situația poate fi diferită. Dacă prețul bulgar este mai mare, energia circulă comercial spre Bulgaria, în limita capacității disponibile a interconexiunii.

La ora 20:00, situația se poate întoarce complet. Fotovoltaicul românesc nu mai produce aproape nimic. Consumul încă există. Hidro poate fi limitat. Centralele flexibile trebuie pornite sau importurile cresc. Dacă în acel moment energia este mai ieftină în Bulgaria decât în România, fluxul se poate inversa. Nimic din toate acestea nu presupune că Bulgaria „a cumpărat energia românească de la prânz ca să ne-o vândă seara”. Sistemul nu urmărește electronii individuali. Urmărește o piață, niște prețuri și niște constrângeri fizice ale rețelei.

6. Adevărata problemă: România are prea puține moduri de a muta energia în timp

Aici merită mutat centrul întregii discuții. Nu „Bulgaria ne fură energia”. Nu „exportăm ieftin și cumpărăm scump” ca regulă universală.

Ci:

România a instalat rapid capacități de producție care generează energie în anumite ore, fără să fi construit în același ritm suficientă flexibilitate pentru a muta acea energie în orele în care devine mai valoroasă.

Este o problemă clasică a tranziției energetice. Un panou fotovoltaic produce foarte ieftin atunci când soarele este puternic. Dar consumatorul nu poate fi obligat să-și pornească frigiderul, pompa de căldură sau fabrica exact la prânz. Aici intră stocarea. O baterie poate încărca la 13:00 și descărca la 20:00. O centrală hidro cu pompaj poate face același lucru la o scară mult mai mare. O centrală pe gaz poate produce atunci când este nevoie. Iar interconexiunile permit ca flexibilitatea unei țări să fie folosită, în anumite limite, de întregul sistem regional.

7. Bateriile nu rezolvă totul și nici nu sunt „mașini de făcut bani”

Aici apare o altă exagerare. În teorie, arbitrajul este simplu: cumperi ieftin → încarci bateria → vinzi scump. În realitate, trebuie scăzute pierderile de încărcare și descărcare, costul capitalului, degradarea bateriei, costurile de operare, tarifele, costul conectării la rețea și riscul ca diferența de preț să dispară. Un BESS modern poate avea randamente round-trip de ordinul 80–90%, în funcție de tehnologie și configurație. Asta înseamnă că pentru a livra 1 MWh trebuie cumpărată mai multă energie decât 1 MWh. Iar bateria nu este gratuită.

Costurile sistemelor utility-scale au scăzut foarte mult în ultimii ani. Pentru proiectele mari, costul efectiv depinde însă enorm de configurație, durata de stocare, racordare, teren, finanțare și echipamentele auxiliare. De aceea, un proiect BESS serios nu se bazează neapărat pe o singură sursă de venit. Poate combina arbitrajul pe piața spot cu servicii de echilibrare și alte servicii pentru sistem. Iar rentabilitatea depinde de modul în care aceste piețe evoluează. Cu alte cuvinte, nu este o „baterie care cumpără cu 50 și vinde cu 200”.

Este un activ energetic care trebuie să-și găsească permanent cel mai bun mod de utilizare.

8. De ce contează atât de mult pentru un investitor?

Aici situația devine chiar interesantă. Un investitor care vine în România și vrea să construiască un parc fotovoltaic de sute de MW nu mai poate privi doar costul panourilor.

Trebuie să se uite la:

• capacitatea rețelei în punctul de racordare;
• congestiile locale;
• prețurile pe ore;
• posibilitatea de a instala stocare;
• costul și durata racordării;
• regimul fiscal și de reglementare;
• posibilitatea de a încheia contracte PPA pe termen lung;
• veniturile suplimentare pe care le poate obține din flexibilitate.

Asta explică și de ce „avem soare, deci trebuie să construim cât mai multe panouri” nu este o strategie energetică suficientă. Dacă într-o zonă se construiesc simultan prea multe proiecte fotovoltaice, toate produc aproximativ în aceleași ore. Rezultatul poate fi foarte simplu: mai multă energie la prânz → preț mai mic → venit mai mic pentru producători.

Iar seara:

mai puțină energie solară → necesar de producție flexibilă → preț mai mare. Exact această diferență creează valoarea economică a stocării.

9. România începe, în sfârșit, să construiască și partea care lipsește

Situația nu este însă blocată. Cei aproximativ 494 MW de stocare raportați la începutul lui 2026 sunt încă puțini pentru dimensiunea sistemului, dar reprezintă deja o bază de la care se poate crește. În paralel, România are proiecte mari pentru producție de bază și flexibilitate. Unitățile 3 și 4 de la Cernavodă sunt proiectate la aproximativ 2 × 700 MW și au intrat într-o etapă concretă de dezvoltare, cu contract EPCM și finanțare asociată proiectului. Iar proiectul Tarnița-Lăpuștești, de aproximativ 1.000 MW, a fost reluat printr-un parteneriat între Hidroelectrica și EDF Power Solutions. Proiectul este însă încă în faza de dezvoltare și evaluare. Nu este o centrală existentă care să poată echilibra astăzi sistemul.

Asta este diferența esențială dintre ceea ce avem acum și ceea ce am putea avea peste câțiva ani.

10. Unde este, de fapt, adevărul?

Da, România poate ajunge să exporte energie foarte ieftină la prânz și să importe energie mult mai scumpă seara. Da, acest lucru poate produce situații în care valoarea energiei exportate în anumite ore este mai mică decât valoarea energiei importate în alte ore. Dar de aici până la concluzia că Bulgaria face o afacere extraordinară pe seama României este un drum lung. Cifrele anuale chiar arată cât de înșelătoare poate fi această poveste. În 2024, România a fost exportator net către Bulgaria. În 2025, a devenit importator net în relația fizică cu Bulgaria.

Ceea ce rămâne însă constant este altceva: energia electrică are o valoare diferită în funcție de momentul în care este disponibilă.

Iar România a devenit foarte bună la producerea energiei în anumite ore, fără să fi devenit încă la fel de bună la mutarea ei către orele în care este nevoie de ea. Aici este adevărata vulnerabilitate. Nu la granița cu Bulgaria. Ci în diferența dintre producție și flexibilitate.

11. Ce ar trebui să facă România?

Răspunsul nu este o singură centrală și nici o singură tehnologie.

România are nevoie de un amestec de soluții:

• nuclear pentru producție stabilă și cu emisii reduse;
• hidro și hidro-pompaj pentru flexibilitate;
• BESS pentru răspuns rapid și deplasarea energiei pe intervale scurte;
• centrale pe gaz eficiente pentru perioadele în care sistemul are nevoie de putere flexibilă;
• rețele de transport mai puternice pentru a putea muta energia din zonele cu surplus către cele cu deficit;
• interconexiuni transfrontaliere mai bune;
• și, poate cel mai important, un cadru de piață suficient de stabil pentru ca investițiile private să poată calcula o rentabilitate pe 10–15 ani, nu pe următoarele șase luni.

Pentru că în momentul în care ai suficientă producție, suficientă rețea și suficientă flexibilitate, ceea ce astăzi pare o problemă devine o oportunitate. Energia care la ora 13:00 valorează aproape nimic poate fi stocată. La ora 20:00 poate valora de câteva ori mai mult. Iar atunci nu mai vorbim despre „export ieftin și import scump”. Vorbim despre ceea ce este, de fapt, o piață energetică modernă:

producție + rețea + stocare + flexibilitate + preț.

Și tocmai aici România mai are încă mult de recuperat. Și mai interesant: bilanțul net al schimbului România–Bulgaria în 2025 a fost doar:

2,946 − 2,615 = 0,331 TWh = 331 GWh

Adică aproximativ 0,67% din producția netă românească anuală.